Multimedia4kids
10 Degetele
Soft 4 Kids
Pentru Gradinita
Elena Farago
Otilia Cazimir
George Toparceanu
Tudor Arghezi
                                                                                          Bunica , de B St Delavrancea

O vaz, ca prin vis.O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos.
Cum daschidea poarta, îi saream înainte.
Ea baga binisor mâna în sân si-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.
Pâna nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Si totdauna sânul ei era plin.
Îi sarutam mâna.
Ea-mi da parul în sus si ma saruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii.
Ea îsi înfigea furca cu caierul de in în brâu si începea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei ma gâdila în crestetul capului.
- Sa spui...
Si niciodata nu ispravea basmul.
Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o întrebam câte ceva; ea începea sa spuie, si eu visam înainte.
- A fost odata un împarat mare, mare...
- Cât de mare?
- Mare de tot. Si-si iubea împarateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si îi parea rau, îi parea rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.
Ea lasa fusul, râdea, îmi dasfacea parul cârliontat în doua si ma saruta în crestetul capului.
Câte-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganându-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Si asa, îi parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Într-o zi veni la el un mos batrân, batrân, ca-si târa barba pe jos de batrân si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot...
- Cât era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni îi zise: "Maria-ta, ai doi meri în gradina, unul lânga altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si când înfloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci când or lega rod asti doi meri, împarateasa o sa ramâie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si împaratul alerga în gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pâna dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...
Era asa de cald... asa de bine în poala bunichii... o adiere încetinica îmi racorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, ma ameteau... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gândi împaratul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii îl sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si împaratul a taiat toti pomii de jur împrejur. Si merii înfloreau în fitece saptamâna, si se scuturau, si rod nu legau. Într-o zi veni la împarat o baba batrâna, batrâna si zbârcita, ca mine de zbârcita, si mica, mica, ca tine de mica...
- Ca mosu de mica?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
- Asa mica de tot nu era. Si zise împaratului: "Maria-ta, pâna n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca îndata ce te-or simti florile, încep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?
Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cadeau încarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge încet, încetinel, încetisor...
Si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.
- Si împaratul a încalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pâna a dat de o padure mare si întunecoasa...
- ... întunecoasa...
- ... de nu se vedea prin ea. Si acolo si-a legat calul d-un stejar batrân, s-a pus dasagele capatâi si a închis ochii ca sa se odihneasca. Si... pasamite padurea cânta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum îi aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împaratul adormi, si dormi, si dormi...
Când m-am dasteptat, bunica ispravise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei.